M-am trezit astazi
razand de una singura, cu gandul la scari. Coboram la metrou si ii priveam pe
cei din jur cum navigau in sus si-n jos pe trepte. Si in minte au inceput sa mi
se deruleze imagini absolut hilare din indelungata mea relatie de „prietenie”
cu scarile de tot felul.
Se spune, in
intelepciunea populara, ca daca ai „norocul” sa cazi pe scari, in mod sigur te
vei marita in acel an. Nu stiu daca regula se aplica si barbatilor. Ce stiu
sigur e ca in cazul meu nu a functionat. Si, credeti-ma, sunt experta in
cazutul pe scari. S-ar putea sa depinda de pozitia in care cazi. Este cam ca
atunci cand rupi petalele unei flori si spui: „Ma iubeste … nu ma iubeste … ma
iubeste …” si asa mai departe. Doar ca in cazul scarilor ar fi ceva de genul:
„Cazi in fund … te mariti, cazi in genunchi … nu te mariti, cazi pe stanga … te
mariti, cazi pe dreapta … nu te mariti.” Nu stiu cum e cu cazutul in cap, dar
am o vaga banuiala ca asta se intampla de cele mai multe ori dupa ce deja te-ai
maritat.
Cand cobori scarile e
de preferat sa te uiti pe unde calci. Altfel, poti avea surpriza sa le cobori
intr-o maniera dureroasa pentru tine si extrem de amuzanta pentru cei din jur.
De exemplu, daca scarile sunt ude de la ploaie sau inghetate pe motiv de ger,
ai sansa de a cobori vijelios pe ceea ce in limbajul popular colorat al
romanilor se numeste „frana nationala”, adica cu posteriorul din treapta in
treapta. Daca urci, poti avea sansa de te lungi pe burta si de a o lua incet la
vale, asta daca scarile nu sunt aglomerate si nu se iveste de undeva un bun
samaritean care sa te culeaga de jos si sa te repuna in pozitia bipeda. In
primul caz, e indoielnic ca vei mai putea sta in sezut cel putin doua zile, si
asta doar pe perne din cele mai moi si cu comprese cu musetel pe vanatai. In
cel de-al doilea caz, s-ar putea impune o vizita la stomatolog, pe motiv de
clatinare ingrijoratoare a vreo doi, trei dintisori.
Cazaturile sunt foarte
haioase. Un coleg imi povestea ce performanta de poveste a reusit cu schiurile
pe partie. O cazatura fenomenala, declarata cazatura sezonului si aplaudata la
scena deschisa de toti cei aflati acolo. Nu mai conteaza ca pe el il dor toate
oasele. Simplul fapt ca a reusit sa distreze o statiune intreaga tine loc de
cel mai bun tratament.
Imi place sa ma uit la
oameni cum urca si coboara scarile. Unii parca plutesc, privind undeva in zari
si fiind atenti la orice altceva numai la scari nu. Altii alearga si fac slalom
prin multime de parca i-ar frige ceva la talpi. Unii coboara incet,
inventariindu-si din mers continutul sacosei sau citind cu pasiune barfele din
ziarul de dimineata. Altii vorbesc la telefon si gesticuleaza frenetic,
coborand, sau urcand, dupa caz, cate doua trepte odata. Iar daca se intampla sa
ia contact brusc, neasteptat si total inopinat cu pamantul, se uita mirati in
stanga si in dreapta, intrebandu-se cum Doamne, iarta-ma, de s-a intamplat
tocmai lor patania.
Prima mea experienta cu
cazaturile a fost cam pe la un an, cand nu aveam deloc astampar. Am reusit
performanta de a cadea din patut drept in cap, ceea ce probabil spune multe
despre comportamentul meu din prezent. Cand mi se spune ca sunt cazuta in cap,
recunosc cu sinceritate ca asa este, in cazul meu nu e doar o figura de stil.
Au urmat apoi numeroase cazaturi mai mult sau mai putin acrobatice, in urma
carora ramaneau urme extrem de vizibile si de lunga durata in coate si
genunchi. Am cazut de pe bara portii de fotbal din curtea scolii. Am cazut de
pe numeroase garduri si din nenumarati corcodusi. Am cazut pe scari la
magazinul Victoria, alunecand vesel din treapta in treapta. Am cazut la metrou,
pe scara rulanta. Aici nu a mai fost nevoie sa ma ridic singura, pentru ca m-a
expulzat scara fara drept de apel. Am cazut pe strada, impiedicandu-ma de te
miri ce pietricica. Si din toate experientele astea contondente, am reusit sa
scap fara sa-mi rup nimic. Asta da noroc. Stiti cum se spune: „La barza
chioara, ii face Dumnezeu cuib.”
Imi aduc aminte ca acum
muuuuuuulti ani, pe cand aveam minunata varsta de 12-13 ani, mama a cazut pe
scari la serviciu. Era vara si purta o rochita vaporoasa cu un imprimeu din
picaturi colorate. Se afla intr-o cladire cu o scara lunga si spatioasa, pe
mijlocul careia era pusa o mocheta ce cobora din treapta in treapta. Doar ca,
acea mocheta nu era fixata cu nimic si se deplasa intr-o parte si in alta dupa
cum o ducea propria vointa si picioarele trecatorilor. Si asa se face ca mama,
incercand operatiunea simpla si logica de a cobori scarile, s-a impiedicat
intr-o cuta a inteligentei mochete si a realizat un plonjon de toata frumusetea
pana la baza scarilor. Aterizarea a fost un pic cam dura, ea trezindu-se in
pozitia pe burta, cu bratele rastignite stanga-dreapta si cu poalele rochiei
fix in cap. La inceput, colegii ei, care au asistat la acest mod mai putin
obisnuit de a cobori scarile, au fost tentati sa ovationeze noua metoda
revolutionara si extrem de rapida de a parcurge distanta de sus pana jos, apoi
au fost placuti surpinsi de calitatea lenjeriei pe care o purta mama si care
era total expusa spre vizionare publicului, acordandu-i exclamatii si rasete
apreciative. Abea cand au vazut ca mama avea dificultati serioase in a se
ridica din locul unde cu gratie aterizase, si-au dat seama ca lucrurile erau
ceva mai serioase decat pareau la prima vedere. Asa ca, au repus-o in pozitia
verticala si au transportat-o urgent la policlinica. In urma incidentului cu
pricina, mama s-a ales cu julituri pe maini si picioare, cu o lovitura serioasa
la fata si cu o durere de cap atroce.
Iar rochita s-a imbogatit cu noi picaturi, de data asta de sange.
Toate bune si frumoase,
daca se poate spune asa, pana cand a ajuns acasa. Eu tocmai venisem de la
scoala si nici prin cap nu-mi trecea ca o sa ma pomenesc cu mama acasa mai
devreme. Asa ca, atunci cand am auzit soneria, am ezitat un pic apoi m-am
ridicat pe varfuri si m-am uita pe vizor. Parea sa fie mama, dar ceva era
categoric in neregula. Am deschis usa si … m-a bufnit rasul. Mama avea fata
umflata, ochii vineti si buzele tumefiate. Spre marea mea rusine, infatisarea
ei era atat de nefireasca incat prima mea reactie a fost … sa rad ... in
hohote. Iar in secunda urmatoare, m-a bufnit un plans de sarea camasa pe mine,
astfel ca, in loc sa o incurajez eu pe mama a trebuit sa ma linisteasca ea pe
mine. Dar, totul e bine cand se termina cu bine. Mama a scapat teafara din
toata afacerea, eu am ajuns la concluzia ca sunt un copil absolut infiorator si
lipsit de compasiune iar cazatura ei a intrat in folclorul familiei si este
povestita de cate ori avem ocazia si vrem sa ne distram copios.
Ultima mea realizare in
materie de cazaturi a fost acum o luna. De data asta am cazut in genunchi, pe o
minunata scara pavata cu gheata. M-am ales cu o remarca plina de grija fata de
un semen in nevoie: „De ce ati luat-o pe acolo? Nu vedeti ca e pus un
antiderapant pe partea asta?” De parca se putea deosebi ceva sub zapada care se
depunea in viteza a patra. Oricum, am beneficiat de ajutorul neconditionat al
unor domni, care m-au prins de brate si m-au adunat de pe jos. Primul lucru care
mi-a venit in minte a fost: „Uau! Asta inseamna ca anul asta ma marit! Yupi!” Da!
Da! Vezi sa nu! Dar cine stie? Am scapat noi de sfarsitul lumii. Pentru moment.
Orice se poate intampla. Chiar si o minune.
Desi titlul se refera
la cum sa cazi cu gratie pe scari, asa ceva este de domeniul norocului chior.
Si asta pentru ca in secunda in care picioarele au parasit planul orizontal si
au invins gravitatia, este putin probabil sa te mai gandesti la cum arati, ci
mai degraba la cum sa-ti feresti partile importante ale corpului de contactul
dur cu asfaltul, gresia, cimentul, pamantul sau orice se afla prin preajma.
Poti, cel mult, sa incerci sa aterizezi cat mai elegant cu putinta, tragand de
fusta in jos. De aceea este recomandabil, daca ai de-a face cu multe scari, sa
porti pantaloni. Ascund vanataile mai bine.
Oricum, dragilor. Radem
noi, radem, dar mare grija la scari. Sunt parsive si abea asteapta sa va
insface.
PS: A doua zi dupa ce am pus articolul pe blog ... am cazut pe scari. V-am spus eu ca se razbuna.
Sursa foto 1
Sursa foto 2 credit: anaxila via photopin cc
