„Amintirea... o muzica ce ne vine de undeva,
de dincolo de orizont”
Garabet Ibrăileanu
Dragostea durează trei ani, minunile durează trei zile. Ce-ar fi să
vă plictisesc și cu o a treia parte a articolului despre vacanțele aproape
uitate. Dacă nu ați căscat zdravăn la primele două episoade, sunteți invitați
să o faceți acum. Fără jenă și fără fereală.
O scurtă paranteză. Mă gândeam la
expresii legate de numărul trei. Zilele trecute am cumpărat o carte, pe care
îmi doream mult să o citesc, „Grădina uitată”, de Kate Morton. Am deschis-o și
chiar pe prima pagină se află un citat care spune așa: „Trei este numărul
timpului, căci nu vorbim noi despre trecut, prezent și viitor? Trei este
numărul familiei, căci nu vorbim noi despre mamă, tată și copil? Trei este numărul
zânelor, căci nu le căutăm noi printre stejari, cenușă și spini?”. Coincidență?
Nicidecum!
Nu intenţionam să mai scriu
despre vacanţe, dar pentru că suntem abia la început de toamnă, unii dintre noi
taman acum se pregătesc de concediu iar cheful de muncă bântuie încă undeva
dincolo de Calea Lactee, orb şi surd la chemările mele disperate (aiurea!),
m-am gândit să mai stârnesc un pic praful de pe amintiri. Nu de alta, dar ştiţi
cum se spune: „Cheful vine mâncând”.
În anii ‘80, ne petreceam vacanțele fie în fața
blocului, fie la bunici, la țară. Fiecare după cum îi era norocul. Bunicii mei
fiind tot în București, eram mereu clienta strigătelor indignate ale vecinilor,
cărora le tulburam liniștea cu jocurile noastre războinice desfășurate de jur
împrejurul blocului. Nu aveam nimic de văzut la televizor, nu existau
calculatoare iar de Internet abia dacă auziseră americanii, așa că ne petreceam
majoritatea timpului pe stradă, pe garduri sau în pomi. Alergam cu bicicletele,
cu rotilele (strămoșul rolelor) sau, pur și simplu, alergam. Sau citeam. La
greu! Orice găseam, cărți, almanahuri, reviste de benzi desenate. Orice! Și,
credeți-mă, că pe vremea aceea era al naibii de greu să pui mâna pe o carte
bună.
O variantă excelentă de a-ţi
petrece vacanţa erau taberele. Nu doar pentru că plecam în locuri superbe (pe
munte, de obicei), împreună cu prieteni dragi, ci şi pentru că învăţam să mă
descurc singură, mai ales din greşelile prosteşti pe care le comiteam pe bandă
rulantă. Bine că le-am făcut în copilărie şi nu mai târziu. Exact ca pojarul. Aşa
am învăţat că nu e bine să-ţi laşi portofelul cu bani pe pat, într-o cameră cu
zece copii, nu toţi la fel de tăntălăi ca tine. Că e indicat să ai grijă ce
mănânci înainte de a pleca pe munte, dacă nu vrei să alergi panicat după un
buşchete mai stufos şi să foloseşti frunzele care-ţi vin la îndemână (unele nu
sunt deloc prietenoase). Că nu întotdeauna într-un rug de zmeură găseşti doar
zmeură. Şi că zmeura sigur nu mormăie. Că e mai uşor să urci decât să cobori de
pe munte (încercaţi să o luaţi la vale pe grohotiş … ). Că e bine să te uiţi pe
unde calci, pentru că nu ştii când îi vine cheful unei vipere cu corn să se
lăfăie la soare în mijlocul drumului. Că la munte întunericul se lasă brusc şi
dacă nu ai o lanternă la îndemână ai toate şansele să îmbrăţişezi cu drag
primul brad pe care nu-l vezi în cale. Că pietrele de pe fundul pârâului sunt
al naibii de alunecoase iar căzăturile pe noadă te seacă la suflet. Şi multe
altele … O, Doamne!
Iubeam taberele. Dimineaţa la
şase eram în picioare. Îmi plăcea să văd cum se ridică ceața dintre brazi, să
ascult liniștea din preajma zorilor și să respir aerul rece și tare, cu
parfumul acela inconfundabil de cetină și fum de lemne. În tabăra de la Tuşnad,
spre exemplu, aveam de mers o oră de la căbănuţa unde eram cazaţi şi până la
restaurantul unde mâncam. Dar nu ne-am plâns nici măcar o secundă. Ajungeam la
masă cu o foame de-a dreptul pantagruelică. Tot ce era pe farfurie părea astfel
de un milion de ori mai gustos şi apetisant. Îmi plăceau la nebunie acele
minione pacheţele cu unt şi cutiuţele cu miere sau gem. Iar ceaiul … nu ştiu
din ce combinaţie de plante era făcut, dar era absolut fabulos. Am căutat mereu
acel gust aparte dar nu l-am mai găsit niciunde. Poate pentru că lipsea atmosfera
specială a taberei: fața de masă în pătrățele alb cu roșu, râsetele colegilor,
mirosul amestecat de bucate delicioase, poveștile de vitejie pe cărări de
munte, așteptarea entuziastă a următoarei drumeții, relaxarea totală și
limpezimea încântătoare a minții de copil … nu știu … era cumva un ingredient
secret care făcea ca totul să pară cu mult mai bun.
Cele mai vii amintiri mi-au rămas
de la Tușnad. Aici, urșii coborau de pe munte în fiecare seară și veneau să
servească cina în oraș. Aveau locul lor binecunoscut, unde oamenii le aduceau
mere, kurtos kalacs, covrigi, pâine iar urșii le savurau fără teamă și fără să
pară deranjați de gloata de gură cască ce se strângea seară de seară pentru
spectacol. Uneori cobora și câte o ursoaică însoțită de doi sau trei ursuleți
iar deliciul era maxim. Abia ne stăpâneam să nu ne apropiem de ei și să-i
mângâiem pe blănițele pufoase. Bine, totuși, că nu am făcut-o. Altfel, capetele
noastre erau acum pe post de trofee pe pereții vreunei peșteri din Carpați.
Tot la Tușnad, am urcat pe Stânca
Șoimilor, care se înalță deasupra stațiunii. Aici sus am găsit un rug uriaș de
zmeură, care se întindea cât vedeai cu ochii. Am început să mâncăm precum
Haplea, până când, la un moment dat, de undeva din fața noastră s-au auzit
niște sunete cam ciudate, o combinație de mormăieli, oftaturi și frunze rupte
cu nerăbdare. Norocul nostru a fost că vântul nu bătea dinspre noi, astfel că
Moș Martin, și așa ocupat până peste cap să dea gata toată recolta de zmeură
din zonă, nu ne-a simțit. Când i-am văzut spinarea uriașă, cu blana maroniu
închis plină de frunze și resturi de crengi, am luat-o tiptil înapoi pe unde
venisem și am zbughit-o într-un sprint nebun, demn de cursa de 100 de metri
plat de la Olimpiadă. Cred că niciodată, în viața mea, nu am coborât de pe
munte atât de rapid ca atunci. Și fără să mă împiedic nici măcar odată. Nu
degeaba se spune că frica îți dă aripi. Și încă ce aripi! Zburam printre copaci
mai ceva ca o rachetă sol-sol. Din toată aventura asta m-am ales totuși cu
ceva: un borcănel plin cu zmeură care, odată ajunsă la București, a fost
transformată în cea mai aromată și prețioasă dulceață de zmeură.
Într-o altă după-amiază, ne cam
plictiseam și, fiind cinefili înrăiți, vreo doi negrii mititei și cu mine trei
ne-am strecurat de sub aripa ocrotitoare a dirigintei și am zbughit-o la film.
Nu mă întrebați ce film era. Memoria mea a dat cu mopul peste el. Oricum, ne
așteptam la o bruftuluială zdravănă pentru lipsa noastră de solidaritate cu
plictisul comun, dar … când am ajuns la căbănuță, seara târziu, ne așteptau în
cameră farfuriile cu cina la care renunțasem ca să vedem filmul. Colegii noștri
se gândiseră la noi și avuseseră grijă să nu răbdăm de foame până a doua zi
dimineață. Nu de alta, dar am fi fost în stare să ne ducem să șterpelim ceva de
pe la urșii din centrul stațiunii. De atunci am devenit fanul convins al
mâncării de mazăre cu ou ochi rumenit bine pe ambele părți. Delicios!!! Ce
înseamnă prioritățile, domnule! Filmul nu-l mai țin minte, dar dacă e vorba de
mâncare …
Seara ne adunam în jurul câte unui
foc de tabără şi cântam, sau mai bine zis răcneam cât se poate de fals dar cu
un entuziasm imbatabil, tot felul de cântece, unele voioase, altele de-a
dreptul lacrimogene. Noroc cu Cenaclul Flacăra, de unde ne luam inspirația. Și
acum îmi mai este milă de bieții oameni care nimereau să călătorească cu noi în
tren, la întoarcerea din tabără. Tot drumul era o lălăială continuă întreruptă
de hohote isterice de râs și rememorări zgomotoase a aventurilor exagerate la
maxim.
Într-o vară am fost la Durău, în
Ceahlău. Una din rarele, și de aceea cu atât mai prețioasă, vacanță petrecută
cu părinții. După-amiezile obișnuiam să jucăm badminton în fața vilei, care se
afla chiar lângă schitul Durău. Jucam badminton pe acorduri de toacă și clopot.
Îmi aduc aminte o întâmplare simpatică foc. Vecinii noștri din vilă, tot din
București, aveau doi copii, o fată, Ramona, cam de 14 ani și un băiat, Ionuț,
de 9 anișori. Se molipsiseră și ei de microbul badmintonului și jucau aproape
în fiecare zi. Mai tot timpul se certau, din te miri ce. Într-o zi, în timp ce
se rățoiau unul la altul ca de obicei, au trecut pe lângă ei doi puști cam de
6-7 ani. Unul dintre ei i-a spus Ramonei ceva urât iar fata a ripostat: „Taci
din gură, măi moldovene!” Băiețelul apostrofat a început să strige: „Tatî! Fata
șeia m-o făcut moldovian!” Apoi spre Ramona: „Javră șe iești!” Eu m-am prăbușit
instantaneu sub hohotele de râs, în timp ce mama îi spunea Ramonei: „Lasă-l în
pace! Nu vezi că e mic?”
Am colindat Ceahlăul de la un
capăt la altul. Pentru mine este cel mai frumos munte din lume (chit că nu i-am
văzut decât pe cei din România și nici pe ăștia toți). Aici am atins (doar
atins!) pentru prima oară o floare de colț, am salvat o albină de la înec și am
învățat o rețetă de omletă nemțească atât de bună că mănânci până îți pârâie
fermoarul de la pantaloni. Sus, la cabana Dochia, am cunoscut doi constănțeni
haioși foc. El i-a spus soției, cu cea mai serioasă moacă din lume: „Hai, măi
nevastă, să mai aprindem și noi câte o țigară, că ne intoxicăm de atâta aer
curat!”
Fragmente de amintiri. Asta este
tot ce a mai rămas din vacanțele de muuuuuuult trecute. Un pârâu de culoarea
cafelei cu lapte, o pajiște cu iarba până la brâu și cu cele mai parfumate
flori pe care le-am văzut (și mirosit) vreodată, apa înfiorător de rece a
lacului Sfânta Ana, o noapte petrecută într-o gară pentru că un tren sărise de
pe șine … de prea mult entuziasm, presupun …
Ei, dar cam atât cu melancolia. Să
lăsăm vacanțele copilăriei acolo unde le este locul și să ne concentrăm pe
vacanțele din prezent. Că numai mâine nu este Oktoberfest. Și cum concediul meu
este împărțit frățește între septembrie și octombrie, cine știe? Germania,
bere, cârnați … Sună bine, nu?
Gata! De acum nu mai scriu despre
vacanțe. Promit! Sau … ???
Dacă ți-a plăcut
articolul, aruncă un ochi și pe pagina de Facebook „Vânătorul de emoții” și
dă-i un Like micuț.
