Cartile … un dar de pret

„Cartile sunt cei mai tacuti si constanti prieteni; 
sunt cei mai accesibili si intelepti consilieri si cei mai rabdatori profesori.”

Charles W. Eliot

            M-am autodiagnosticat ca un cumparator compulsiv de carti. Stiti cum arata Tom cand ii era foarte, foarte foame si il vedea pe Jerry sub infatisarea unui pui prajit si aburind? Ei bine, asa arat eu in fata unei librarii. Imi creste pulsul, simt furnicaturi in degete si picioarele ma poarta singure dincolo de prag, de parca ar avea o vointa proprie. Orice impotrivire este inutila.  

Cand intru intr-o librarie si ma vad inconjurata de rafturi si rafturi cu carti, pot spune ca sunt un om fericit. Imi place amestecul vibrant de culori si mirosul acela specific de hartie, tus si adeziv tipografic. Este ca o lume paralela, departe de zgomotul si agitatia ce se intrevad prin usile de la intrare. In librarie este liniste. Esti tentat sa vorbesti in soapta, desi nu te afli intr-o biblioteca. Este respectul instinctiv fata de cuvantul scris si fata de ceilalti oameni care se plimba printre rafturi, iau o carte si raman minute in sir rasfoindu-i paginile si disparand psihic in lumea ei fascinanta. Sunt librarii in care poti sta intr-un spatiu special amenajat si poti citi cat iti doreste sufletelul. Si, de cele mai multe ori, cartea respectiva te va insoti la plecare, devenindu-ti partener de calatorie in lumea framantata de afara. Mi se intampla uneori sa ma pufneasca rasul cand ma surprind cu capul plecat pe un umar si cu gatul intepenit de la parcurgerea unui sir lung de titluri ale cartilor asezate pe raft. Fiecare librarie are sistemul ei de aranjare a cartilor. Unele le aseaza dupa domeniu, altele dupa edituri, altele in ordinea alfabetica a numelui scriitorilor. E o adevarata provocare sa descoperi acest sistem, dar odata ce te-ai obisnuit cu o anumita librarie, mergi drept la tinta atunci cand stii ce cauti.

Cateodata, intru in librarie avand in buzunar o mica listuta cu cartile pe care mi-ar placea sa le cumpar. Bantui adeseori pe Internet, pe site-urile editurilor, in cautare de noutati incitante sau aflu despre cate o carte interesanta de la prietenii cititori pasionati de pe Facebook. De acolo am aflat, spre exemplu, de un proiect numit Booktopia. Ceea ce am vazut mi-a placut foarte mult si am devenit si eu un booktopic. Delicioasa denumire, nu? Iar de pe grupul cititorilor de cursa lunga din metrou am aflat despre o carte, „Zazie la metrou”, pe care acum mi-o doresc cu disperare, pentru ca se pare ca este foarte, foarte amuzanta. Iar mie imi place al naibii de mult sa rad. Am constatat ca, din pacate, sunt tot mai rare cartile care au darul de a provoca hohote de ras si cand aud de o astfel de „rara avis”, pornesc in cautarea ei cu determinarea unui lup flamand.

Sursa aici

 De cele mai multe ori, insa, intru in librarie atrasa pur si simplu de un fior, de o intuitie ciudata cum ca acolo ma asteapta ceva, o carte cu dedicatie speciala pentru mine. Asa ca, ma las in voia celui de-al saselea simt de soricel de biblioteca si, culmea … nu ma insel niciodata. Acea carte chiar se afla acolo, fie ca este o carte de psihologie, sau un SF, sau un roman de dragoste nebuna. Bine, trebuie sa recunosc ca fiecare astfel de incursiune intr-o librarie se soldeaza cu adevarate ravagii in contul propriu si personal, pentru ca micul soricel de biblioteca este un nesatul, nu se opreste niciodata la o singura carte ci pleaca cu bratele incarcate de volume de tot felul.

Cel mai rau este in perioada targurilor de carte. Fac economii luni de zile pentru aceste targuri. Iar cand ma vad in acel spatiu urias, plin pana la refuz cu carti, pazea! Atunci sa te tii! Sunt practic de neoprit. Sunt ca un dependent de droguri in sevraj. De unde pornim? Uite Editura Trei. Aici sigur gasesc cateva carti de psihologie practica si ceva SF-uri bune. Publica!!! Uau, carti de business si de actualitate, care te trezesc la realitate cu cativa ghionti bine tintiti. Am ajuns si la Curtea Veche. Unde o fi Nemira? Vreau niste SF-uri bune. Ce de carti!!! O vreau si pe asta! OOO, asta in nici un caz nu trebuie sa-mi lipseasca! Maiculita, de cand caut cartea asta! Hmm, asta pare foarte interesanta! Ia te uita, astea sunt la reducere, cum sa scap o asemenea ocazie! Si tot asa. Dialogul meu intern este o avalansa de argumente de ce ar trebui sa cumpar o carte sau alta. Iar bietul contabil ascuns intr-un colt de buzunar, cel care sta cu ochii pe portofel ca pe sfintele moaste, nici nu mai indrazneste sa cracneasca, pentru ca este redus la tacere cu brutalitate de micul soricel de biblioteca aflat in lumea lui paralela.

Acasa am o biblioteca destul de mare, care isi continua expansiunea saptamanal cu noi si noi titluri. Am rezervat o zona speciala pentru cartile necitite. Trebuie sa pastrez o anumita ordine, altfel stilul meu nebunesc si compulsiv de a cumpara carti va duce la o adevarata debandada. Nu de putine ori ma surprind intrebandu-ma cand, Doamne iarta-ma, o sa reusesc sa citesc toate cartile astea? Ziua are in continuare 12 ore, noaptea tot pe atat, timpul din pacate nu se dilata direct proportional cu numarul cartilor din biblioteca mea. Dar, apoi, ingrijorarea dispare. O sa le citesc cand o sa le vina randul. Fiecare la timpul ei. Ca doar nu mi-au sarit in brate ca sa arate frumos pe un raft de biblioteca! Sunt tare mandra cand ajung la finalul unei carti. Atat de multe informatii pretioase se ascund in paginile lor. Oricat as fi de obosita sau suparata, o carte buna intotdeauna ma relaxeaza si imi da puterea sa merg mai departe. 

 

Sursa aici

 Am o multime de carti si in calculator, si pe e-reader. Ce? Credeati ca nu am tinut pasul cu vremurile? Oho, si inca cum! Cred ca am fost unul dintre primii cumparatori de e-reader, cu mult inainte sa apara pe Emag sau chiar in Romania. L-am comandat special tocmai din US, New York, si am fost foarte, foarte mandra de achizitia mea. Inca sunt. E-reader-ul este super tare. Dar, continui sa prefer cartile in forma lor clasica. Imi place textura hartiei, caldura pe care o transmite, fosnetul linistitor si culoarea placuta ochilor. Sunt programe de calculator care incearca sa creeze senzatia vizuala a hartiei tiparite. Nu este insa acelasi lucru.

Timpul petrecut in metrou sau in autobuz este mana cereasca pentru mine. O jumatate de ora, cel putin, doar pentru a citi. Ma bucura cand vad si alti oameni citind in jurul meu. Ma uit la cartile pe care le citesc ceilalti si imi spun in sinea mea: „Pe asta am citit-o. Buna de tot! Inspirata alegere!” sau „Asta pare interesanta. Ia sa o caut si eu.” 

Vara prefer sa citesc in parc, pe o banca, la umbra. Din cand in cand, cei care trec pe alee imi distrag atentia pentru cateva secunde, tocmai bune pentru a reflecta un pic la ceea ce tocmai am citit sau a-mi lasa gandurile sa zburde libere. Apoi, ma intorc in universul meu paralel si tot restul dispare in ceata si tacere. 

Imi place sa acompaniez cartea cu o cana cu cafea fierbinte, daca este frig afara, sau cu un Frappe rece si delicios, daca soarele arde prea tare. Gustul e mult, mult mai bun iar textul … de milioane.

Am tot incercat sa gasesc o formula pentru a-mi tempera nevoia compulsiva de a cumpara carti. Dupa multa „chibzuiala”, am cazut de acord cu mine insami pentru urmatoarea varianta: de acum inainte voi cumpara doar o carte pe saptamana. In fiecare miercuri. Exceptie vor face, binenteles, targurile de carte. Acolo imi voi acorda libertate deplina. Noroc ca nu sunt decat doua targuri mari pe an. In Bucuresti.

A fost o vreme in care credeam ca orice problema isi gaseste solutia in carti. Din pacate, nu este chiar asa. Dar, ele te ajuta sa fi mult mai flexibil in gandire, mai deschis spre neobisnuit, mai tolerant si mai adaptabil. Iti dau, pur si simplu, curajul sa traiesti. E ca o revelatie. Te loveste precum un baros in moalele capului. Cam asta fac revelatiile, nu? Ridici nasul din carti si spui: „Uau! Stai ca mai avem si altceva pe aici. Lucruri de facut, oameni de cunoscut, experiente de ... experimentat. Super!”

Cartile mi-au schimbat modul de a privi lumea. Anumite carti, binenteles. M-au ajutat sa inteleg cam cu ce se mananca viata asta pe care o traim noi aici, pe micuta noastra planeta. M-au ajutat sa vad mai departe de orizontul limitativ si frustrant al conventionalismului cotidian. Mi-au aratat ca exista mult mai mult decat se vede cu ochiul liber si ca daca ceva nu poate fi vazut asta nu inseamna ca nu exista. Cum sunt emotiile, de exemplu. Sunt greu de descifrat, dar stim cu totii ca ele se afla acolo, in adancul sufletului si se pricep de minune sa ne rascoleasca din cap pana-n picioare. 

Eu, personal, nu-mi pot imagina o lume fara carti. Imi este absolut imposibil sa ma vad traind intr-o lume fara informatii, fara fantezie, fara cuvinte mestesugit impletite in fraze, combinate apoi in paragrafe si puse in pagini cu aroma de lemn si cerneala. Ar fi Iadul pe Pamant. 

Fiecare carte are un ritm ale ei, o cadenta, o muzicalitate aparte, proprie si unica. E o melodie minunata, scrisa nu cu note ci cu cuvinte, care suna divin atunci cand sunt in armonie deplina. O carte buna e o poarta spre Rai iar ...

„Paradisul, fără nici o îndoială, nu-i decât o imensă bibliotecă.” 

Gaston Bachelard.  

Sursa aici

Ispita cafelei

„Cafeaua trebuie sa fie neagra ca iadul, tare ca moartea si dulce ca dragostea.” 

Proverb turcesc  

PROVOCARE!!!!!!! De ce imi place cafeaua? Acum, ca ar trebui sa ma gandesc logic de ce imi place atat de mult cafeaua, habar n-am ce sa scriu. Ma uit la ecranul alb al calculatorului si ma simt precum proverbialul vitel la poarta noua. Sa intru, sa nu intru? In subiect, binenteles. 

De ce oare imi place cafeaua? Ce anume ma face sa beau cu atata drag o cafea neagra si amara in fiecare dimineata, la pranz, seara si ori de cate ori mai am chef de-a lungul zilei. Credeti-ma pe cuvant cand va spun ca, pentru mine, cafeaua nu este niciodata suficienta. 

Cand eram copil, cam pe la 5-6 ani, imi placea sa-i privesc pe parintii mei cum isi beau cafeaua de dimineata. Si ei erau bautori pasionati de cafea. Spun “erau” pentru ca, din pacate, nu o mai bem impreuna cam de multisor. S-au retras discret din aceasta existenta si sunt absolut convinsa ca se afla acum in cea mai minunata cafenea din Univers, unde savureaza licoarea divina intr-o companie selecta si angelica. 

Dar sa ne intoarcem la cafea. Dupa cum spuneam, copil fiind, dadeam mereu tarcoale canilor cu cafea ale parintilor mei. Ma fascina culoarea ei intunecata si aroma puternica ce plutea deasupra canii sub forma petalelor de abur. Nici azi nu sunt in stare sa descriu aroma cafelei. Ma face sa ma gandesc la culori, texturi, forme, nicidecum la ceva olfactiv. Vazandu-ma atat de extaziata, mama mi-a dat o coaja de paine proaspata si mi-a spus sa o inmoi in cafea, ca sa vad ce gust are. Zis si facut. La prima inghititura, m-am strambat, cum era si de asteptat. Apoi, gustul acela amarui si persistent m-a cucerit definitiv si irevocabil. Din acea zi, m-am abonat in fiecare dimineata la o portie de coaja de paine combinata cu acea matasoasa licoare numita cafea. Cred ca ea a fost cauza majoritatii cazaturilor de pe bicicleta, din pomi si de pe tot felul de bare orizontale, verticale si diagonale, pe care le-am servit cu gratie de-a lungul copilariei mele. Altfel nu-mi explic de unde aveam dintr-o data atata energie si initiativa, eu fiind de felul meu un copil foarte linistit si cuminte. Si cred ca tot din acea perioada dateaza remarcabila mea imunitate la efectul ei de ceas desteptator. Asta daca n-o fi ceva in neregula cu orologiul meu intern. 

Anii au trecut si gusturile s-au schimbat. Devenind o adolescenta stangace si pretentioasa, am renegat cafeaua. Culmea, acum era prea neagra si prea amara. Cum era sa beau eu asa ceva? Am inlocuit-o in schimb cu Cola, tot neagra, e adevarat, dar mai dulce si piscatoare la limba. 

Au urmat la rand, in ordinea cronologica absolut conventionala a evenimentelor lumesti, o multime de sesiuni de examene, pentru care devenise imperios necesar sa prelungesc starea de trezie constienta (ca mai e si cea de trezie amortita si visare cu ochii pe pereti) mult dupa miezul noptii. Si care este cel mai bun antidot impotriva somnului? Cel putin pentru oamenii normali? CAFEAUA!!!!!! Binenteles ca la mine efectul de revitalizare spontana, atat de ridicat in slavi, nu a functionat absolut deloc. Ba dimpotriva, am adormit bustean, cu capul pe cursuri, visand la cat de bine mi se vor intipari informatiile in minte prin osmoza. 

 Dar vorba lunga, saracia omului. Din acea minunata zi, cafeaua si-a facut o revenire spectaculoasa in viata mea, fiind de-atunci nelipsita. 

 

Si totusi ... De ce imi place cafeaua? Pentru ca e neagra, amara si fierbinte. Cel putin asa o prefer eu. E cam ca viata, in anumite momente. Neagra, asa cum ti se pare totul atunci cand esti trist, deprimat, deznadajduit. Sau, dimpotriva, ca o rochie luxoasa de seara, lunga, fluida, invaluitoare, oferind promisiunea unei nopti magice. Amara ca furia, angoasa, dezamagirea. Sau, ca lacrimile ce se transforma in cel mai frumos zambet din lume, cand iti dai seama ca tot raul este intotdeauna spre bine. Si fierbinte ca dragostea, pasiunea, entuziasmul. Iar daca ii pui un strop de zahar si o picatura de lapte, devine dulce, amuzanta si cu chef de viata. Cand trista, cand vesela, cand aspra, cand catifelata, cand sugubeata, cand posaca. Exact ca omul, cu toane. Dar cel mai mult imi place efectul ei de „super glue”. Aduce oamenii impreuna si este cea mai iscusita petitoare. Cate povesti de dragoste minunate nu s-au infiripat in jurul unei simple, dar atat de convingatoare, cesti cu cafea. 

Nu sunt o cunoscatoare in ale cafelei. Nici pe departe! N-as putea sa fac diferenta intre cafeaua arabica, braziliana, columbiana sau de alta natie. N-am nici cea mai vaga idee despre istoria cafelei sau despre diversele tehnici de prajire si preparare a acesteia. Dar sunt o bautoare patimasa de cafea. Pentru mine cafeaua nu este un drog. Este un prieten, un companion de nadejde. Imi place sa tin cana de cafea (pe care scrie elocvent “De ce trebuie sa lucrez? Chiar acum? Chiar eu? Chiar aici?”) cu ambele maini si sa-i simt caldura cum trece prin piele pana in adancul sufletului. Ce simt cand beau cafea? La inceput, ma calmeaza, ma relaxeaza. Apoi, parca imi da un ghiont si devin nerabdatoare sa ma apuc de treaba. Imi aduce zambetul pe buze si chef de glume. Ma ajuta sa gandesc limpede. Ma destinde. Ma alina. Ma inspira. Ma face sa iau lucrurile mai usor si sa nu mai pun la suflet tot felul de fleacuri. Ma aduce pe linia de plutire. 

Acum cativa ani am baut o irish coffee. Reteta implica whisky, zahar, cafea neagra si frisca. E delicioasa. Doar ca, in varianta ce mi-a fost prezentata spre degustare fusese scapat un picut cam mult whisky. Adica, jumate whisky, jumate cafea. Servite in concubinaj intr-o cana rotofeie ce putea adaposti cu generozitate cam patru cafele obisnuite. Din cele mici, nu din cele pe care le consider eu ca fiind obisnuite pentru mine. A fost absolut savuroasa. Dupa ce am baut-o, n-am simtit in primul moment nimic neobisnuit. Asta pana cand am incercat sa ma ridic de pe scaun. Mare greseala! M-am asezat la loc, usurel, si am asteptat cu rabdare ca neuronii mei sa termine cu tropaiala isterica pe care o declansase intentia de adoptare a pozitiei bipede iar creierul sa nu-mi mai zdrangane precum o pusculita pe jumatate goala. Am fost cel mai aproape de starea de betie din toata viata mea. Dar … a meritat. Nu au avut o idee rea irlandezii. Nici pe departe! 

Pe la inceputul anului trecut am experimentat ceva dureri in piept. Imediat mi s-a recomandat sa reduc drastic cantitatea de cafea, ceea ce am si facut, cu mari regrete si oftaturi amarnice. Doar o cafea pe zi si, daca se putea, si aceea decofeinizata. Absolut oribil! Am facut urgent o vizita la cardiolog, nu pentru ca ma interesa in mod deosebit in ce stare de functionare se afla inima proprie si personala, ci pentru ca imi ardea buza dupa o cafea adevarata si in cantitatea generoasa cu care eram obisnuita. In urma unor investigatii amanuntite a rezultat ca inima mea era intr-o forma de zile mari si n-avea nimic de-a face cu dureri, junghiuri si alte senzatii intepatoare. Ticaia cuminte si constiincioasa la locul ei. Care credeti ca a fost primul lucru pe care l-am facut a doua zi? O cana mare cu cafea tare, amara si fierbinte. Urmata de alte doua de acelasi calibru. Si m-am simtit in al nouălea cer. 

Cand nu beau cafea, nu se poate intelege nimeni cu mine. Devin absolut intolerabila. Imi plesneste capul de durere, ma enerveaza orice, nu am stare si sunt mai ceva ca un cactus. Nu-mi intri in voie decat poate cu un bax de Snickers. Cam suna a sevraj si chiar asta este, pana la urma. Cafeaua este pentru mine ceea ce kerosenul este pentru avioane. Fara ea, nu pot sa „zbor”. Sunt consemnata la sol si bantui precum un zombi: „O cafea! Regatul meu pentru o cafea!” 

Pe masa mea intotdeauna veti gasi o cana cu cafea, la orice ora din zi. Iar uneori si din noapte. Ador cafeaua! Neagra, amara si fierbinte. Ca viata. 

Foto 1

Foto 2

Universul din metrou

„Pe timpul cat se afla in incinta metroului, calatorii sunt obligati sa aiba in posesie o legitimatie valabila de calatorie. Contravenientii vor fi sanctionati conform legii nr.150/2005.”

Reguli de călătorie cu metroul

Am descoperit cu surprindere cat de mult imi place sa privesc oamenii in metrou. Este usor, pentru ca geamurile mari se transforma in adevarate oglinzi cand trenul se afla in tunel. Nu am nevoie sa ma uit direct la cei din jurul meu si sa para ca ma holbez la ei intr-un mod nepoliticos. Ma uit pe geam si atat. Dar in geam … se vede o intreaga lume.

Zilele trecute am devenit mai atenta ca de obicei. Am inceput sa observ mici detalii pe care le ignorasem pana atunci. Mereu pierduta in gandurile mele hoinare, nu mi-am dat seama cat de fascinant poate fi sa te uiti in jurul tau si chiar sa vezi cine este acolo si ce se intampla la nici doi pasi de tine. Pur si simplu sa incepi sa vezi! Sa deschizi ochii mari si sa-ti dai seama ca: „Uau!!! Nu sunt singura pe-aici!!!” 

Asa ca, iata ce am vazut. 

Chiar in fata mea sta o doamna foarte trista. Priveste in jos iar ochii ei sunt precum ferestrele unei case in care nu mai locuieste nimeni. Nu se zareste nici o scanteiere de lumina, nu flutura nici o perdea la geam. Mainile sunt impreunate in poala, cu degetele impletite intr-o stransoare care parca incearca sa retina ultima farama de speranta. Oare ce suferinta are, ce lucruri dureroase s-au intamplat in viata ei? Din pacate, nu voi sti niciodata. La un moment dat va trebui sa cobor. Eu imi voi vedea de viata mea iar ea de a ei.

Cateva locuri mai incolo, doi tineri susotesc unul la urechea celuilalt. Din cand in cand zambesc. In stanga lor sta un tanar, cu bratele incrucisate la piept si cu privirea pierduta in zare. Se gandeste la ceva frumos, indraznesc eu sa sper. 

In picioare, o doamna citeste dintr-o carticica de rugaciuni, in timp ce vecina din dreapta o priveste intrigata cu coada ochiului. Un pic mai incolo, langa usa, doua studente vorbesc despre notele din sesiune. Mai spre mijlocul vagonului, doi tineri rad. Nu stiu de ce. Zgomotul ma impiedica sa trag eficient cu urechea. Mai norocos ca mine este domnul care sta pe ultimul scaun din stanga si asculta discret discutia perechii care se sprijina de usa, pregatindu-se sa coboare la urmatoarea statie.

Se elibereaza un loc. Ma asez iar in fata mea, in picioare, sta acum o doamna cu patru buchete de orhidee. Langa ea, o tanara citeste dintr-o agenda cu coperti rosii. Pe prima pagina scrie „Ana Maria, anul 4”. Atat am putut vedea. Cei care s-au urcat la ultima statie au cu ei covrigi calzi si pahare cu cafea fierbinte. Miroase imbietor. O doamna de vis-a-vis mananca o portocala parfumata, in timp ce vecinul ei din stanga motaie iar tanara din dreapta vorbeste soptit la telefon.

La urmatoarea statie se urca o doamna imbracata intr-o haina maro si cu o caciulita de blana. Se tine de bara si se leagana încontinuu de pe un picior pe altul, intr-o miscare de pendul fata-spate. Unii o privesc in treacat, altii se uita contrariati. E un pic ciudat, dar nu intr-atat incat sa-ti retina prea mult atentia.

Cobor la Eroilor. O doamna mai in varsta intreaba o tanara cum sa ajunga la Gara. Un domn din fata mea se intoarce si o invita sa mearga cu el ca sa-i arate de unde sa ia metroul mai departe. Un gest foarte frumos, ma gandesc eu. Alti si alti oameni trec pe langa mine, fiecare vazandu-si de drumul lui. Ne-am revarsat din trenuri precum bilutele colorate din saculetul de postav. Si in doar cateva secunde, peronul se goleste, pregatit pentru o noua runda de bilute colorate. 

Fiecare om este o poveste. Intentionat am spus este si nu are o poveste. Pentru ca fiecare dintre noi suntem suma experientelor traite pana in momentul prezent, suntem un tezaur de intamplari si istorisiri. Nici o viata nu este banala. Sunt convinsa ca daca i-as provoca la un concurs de snoave, fiecare om din metrou m-ar face sa rad cu lacrimi sau sa plang cu sughituri, pentru ca nu exista om care sa nu fi facut vreo trasnaie sau sa nu fi suferit la un moment dat. Ma uit la ei si ma intreb: „Oare la ce se gandesc acum?” Sunt fericiti, tristi, nerabdatori, ingrijorati, bucurosi, imbufnati? Ce se intampla dincolo de imaginea afisata publicului, dincolo de infatisarea politicoasa si conventionala? Oare ce furtuni se zbuciuma, ce lacrimi sunt tinute in frau, ce chiote de veselie nu sunt lasate sa izbucneasca libere? 

Am observat ca putini oameni zambesc in metrou. Si nu ma refer la acel zambet cu gura pana la urechi, care sa-i faca pe ceilalti sa se intrebe ce e in neregula cu tine. Nu vi s-a parut ca cineva zambeste fara sa zambeasca de fapt? Ca are acel aer inefabil de seninatate, de bucurie calma, de incredere si de siguranta? Un astfel de om ar face ca intreg vagonul de metrou sa straluceasca. Din pacate, prea multi oameni sunt tristi, speriati de ce-i asteapta dincolo de ziua de maine, chinuiti de amintiri dureroase dintr-un trecut de care se cramponeaza cu incapatanare, resemnati, tarandu-se de la o zi la alta si abandonandu-se rutinei parsive si acaparatoare.

Mult timp am avut impresia ca oamenii se imbraca doar in negru, gri si maro. Doar asta vedeam mereu si mereu pe peron si in tren. Pana cand, intr-o buna zi, m-am hotarat sa vad numai haine rosii. Si, ca prin farmec, au inceput sa rasara de peste tot ba un palton rosu, ba o caciula, un fular, niste cizmulite, o geanta, un rucsac sau o fusta. Dintr-o data parca toata statia de metrou era plina de culoare. Si asta prin simplul fapt ca am ales sa vad si altceva decat un film alb-negru, cu variatii de nuante pe aceeasi tema. Rosul, ca de altfel o multime de alte culori, fusese tot timpul acolo dar eu alesesem sa nu-l vad, creierul meu se inchisese pur si simplu pentru culoarea rosie. Acum doua zile, de exemplu, am vazut o tanara care avea in piept o minunata gargarita crosetata din lana rosie si neagra. Era absolut fabuloasa. Iar geanta ei … mare, rosie si cu o floare rosu cu gri. O explozie de culoare! Acum ma concentrez pe mov. Iar esarfele pe care le-am vazut sunt … spectaculoase! Si nu doar atat! Am vazut o tanara al carei par roscat se asorta perfect cu geanta si ciorapii rosii iar o alta avea un fascinant par mov care se potrivea de milioane cu haina de aceeasi culoare. E entuziasmant sa vezi atat de multa culoare acolo unde inainte parea ca totul este cenusiu si mohorat. De maine … vine randul culorii verzi. Turcoaz ... pazea ca vin!

Cred ca acelasi lucru ar trebui sa-l fac si cu zambetele. Sunt convinsa ca multi oameni zambesc dar nu-i vad eu pentru ca eu am ales sa nu-i vad, nu pentru ca ei nu ar exista. Vreau sa aud cat mai multe rasete, sa vad cat mai multe fete senine si relaxate. Ziua va parea cu mult mai usoara si mai frumoasa astfel.  

Ce mi-a mai sarit in ochi, de cand am inceput sa vad ce se intampla in jurul meu, este ca destul de multi oameni citesc in metrou. Pe tableta, pe smartphone si mai ales pe clasica si familiara hartie. Citesc carti, nu tabloide. Asta ma incanta de fiecare data cand ma urc in metrou. Sunt atat de frumosi oamenii care citesc. Chipul lor devine cumva oglinda a ceea ce li se dezvaluie din paginile cartii. Se incrunta, zambesc, ridica sprancenele a mirare, incuviinteaza din cap sau raman cu privirea pierduta intr-o lume numai de ei stiuta, cautand parca sa inteleaga ce vrea sa spuna autorul sau pur si simplu visand cu ochii deschisi. Mai deunazi, un domn isi ascundea in spatele mainii chicotitul starnit de cartea, se pare foarte amuzanta, pe care o citea. Pe fata lui se intrezareau hohotele de ras care abeau asteptau sa se reverse in valuri, dar care erau strunite de cenzura regulilor de politete.  Si ce era mai distractiv, era ca tanarul care statea in stanga lui si arunca priviri furise spre cartea deschisa, zambea cu toata fata la crampeiele de text pe care reusea sa le citeasca. Imi pare rau ca nu am vazut titlul cartii. Merita, pentru starea de bine daruita celor doi cititori ai ei.

In acelasi fel, o doamna joviala, cu fata numai un zambet, se apleca discret spre vecinul din dreapta, un domn plinut cu sapca si mustacioara grizonata, care citea cu interes un ziar. Asta este! O barfa mica, mai ales dimineata cand esti adormit si cam fara chef, te poate scutura un pic si trezi din amorteala.

Lumea din metrou este fascinanta. Credeti-ma pe cuvant. Chiar este. Luati-va un pic de timp si observati-i pe cei din jurul vostru. Veti vedea lucruri uluitoare. Cautati zambete, nu frunti incruntate. Cautati culori, nu cenusiul tern cu care v-ati obisnuit. Cititi o carte sau aruncati o ocheada spre cartea vecinului. Va asigur ca nu o va inchide, ci va va lasa sa cititi odata cu el. Si astfel, nu doar ca drumul va parea mai scurt dar veti incepe ziua cu un zambet larg pe fata si cu o noua convingere: ca oamenii de langa noi sunt frumosi, interesanti si absolut extraordinari. Trebuie doar sa vrei sa-i vezi asa.

Va urez o calatorie fascinanta!

Foto 1
photo credit: metrorex via photopin cc
Foto 2
photo credit