marți, 20 august 2013

Vacanțe … aproape uitate (2)



“Ești ceea ce îți amintești - identitatea ta depinde de toate întâmplările, oamenii și locurile de care îți poți aduce aminte.”
Richard Restak

Continui să cotrobăi prin tolba cu vacanțe. Care s-a transformat, se pare, în sacul lui Ivan Turbincă, atât de alunecoase și greu de prins sunt frânturile de amintiri. De ce oare? Poate pentru că au trecut cam mulți anișori de atunci? Încet dar sigur, de prin cotloanele memoriei răsar crâmpeie de povești, chipuri cunoscute sau pasagere, imagini ale unor locuri văzute, plăcute și pe nedrept neglijate. Câteodată mi se pare că toate aceste bucățele de viață sunt precum informațiile păstrate pe un hard-disk iar eu, distrată și dezinteresată, am uitat parola de la softul pentru accesarea lor. 

După cum v-am povestit în prima parte a acestui „duplex”, mi-am petrecut vacanțele cam de capul meu. Sau, de al bunicii, care mă purta după ea peste tot pe unde aveam rubedenii. Noroc cu surorile bunicilor mei, că așa o mai zbugheam și eu din București și mai dădeam cu nasul de câte o lubeniță pântecoasă, un cățel oțărât sau o rață cu o minunăție de pufoși galbeni după ea.

Sora cea mare a bunicii mele locuia lângă Săliște, la poalele munților Cibinului. Avea o căsuță ca în povești. Din bârne de lemn negru sau maro foarte închis, cu obloane verzi la ferestre. Înăuntru, pe pereți, erau carpete lucrate de ea, cu motive naționale și tablouri pictate de soțul ei, înfățișând fie icoane, fie peisaje din zona Săliștei. Tot ce era acolo era făcut de mâinile lor. 

Fostă călugăriță și stareță de mănăstire, retrasă pe vremea aceea în izolatul sătuc de munte pe nume Vale, Măicuța, căci așa i se spunea de către toată suflarea obștii, era o femeie aprigă, hotărâtă și din al cărei cuvânt nu prea era indicat să ieși. Până și bunica se supunea autorității surorii ei mai mari, cu toate că săreau destul de des scântei din confruntarea celor două caractere puternice.

Munții erau la o azvârlitură de băț. Pădurile de brazi se întindeau la nesfârșit iar pentru mine, „mândră” mlădiță de citadin, erau un templu al poveștilor și un tărâm al misterelor, cufundat în liniște și penumbră. Mergeam mereu la cules de mure și zmeură, care erau peste tot, inclusiv pe marginea drumului, în rugi uriași și încărcați de fructe parfumate. Măicuța cunoștea ca nimeni altul toate soiurile de ciuperci care creșteau în zonă. Știa imediat, doar ce le arunca o privire, care sunt cele aparent inofensive dar criminal de ucigătoare. Odată a avut neinspirata idee de a trimite orășenii la cules de ciuperci. Am venit încântați cu un coș doldora de pălării mari, zemoase și apetisante. Care de care mai viu colorate. Măicuța le-a luat la puricat, una câte una, și în final au rezistat crâncenei selecții doar trei ciupercuțe firave pe fundul coșului. Cam asta se întâmplă când te iei după aparențe. Nu pică prea bine la sănătate. 

Sursa aici
De cealaltă parte a uliței, vis-a-vis de casa Măicuței, era o livadă de pruni, ce urca destul de abrupt pe o coastă de deal. Era de-a dreptul sport extrem să culegi prunele de acolo. De fiecare dată când scuturai un pom, toate prunele o luau la goană și țopăiau fericite până în vale, lăsându-te să fluieri a pagubă și să-ți blagoslovești ceasul când ai decis să fi un bun samaritean și să dai o mână de ajutor.

Odată, părinții mei i-au făcut Măicuței o vizită surpriză. Cum se cam întâmplă în astfel de situații, când au ajuns acolo nu au găsit pe nimeni acasă. Un vecin le-a spus că Măicuța era plecată la pădure, după ciuperci. Așa că, s-au pus pe așteptat. Au sprijinit ei o vreme gardul livezii, până când i-a răzbit foamea. Nu știau ai cui sunt prunii din grădină dar arătau taaaaaaare apetisant. Au rezistat cât au rezistat, dar până la urmă stomacul le-a dat ghes și, după ce s-au uitat cu grijă în stânga și-n dreapta după eventuali martori, au sărit gardul, încărcându-și buzunarele cu cât de multe prune au putut aduna în cât mai scurt timp. Nu vroiau să o facă de râs pe Măicuța și să vorbească apoi tot satul că nepoții dânsei sunt braconieri de fructe. Tocmai ce-și potoliseră foamea, că a apărut și Măicuța pe drumul dinspre pădure. Mama a ținut morțiș să-și ceară scuze pentru micul furt comis, dar Măicuța le-a spus zâmbind: „Dar puteați să mâncați câte pofteați, dragilor, că livada e a mea.”

Când veneam la Măicuța, dormeam întotdeauna în camera de la stradă. De fapt, camera avea ferestre atât spre stradă, cât și spre curte, dar era cea mai mare dintre cele două încăperi ce alcătuiau căsuța cochetă. Deasupra patului unde dormeam eu se afla o carpetă cu flori stilizate, cu multe culori vii și foarte aspră la pipăit. Normal, era lână curată, țesută în războiul care se afla în micul holișor de la intrarea în casă. Vis-a-vis mai era un pat iar pe peretele de deasupra lui erau prinse mai multe icoane, unele mari și impresionante, altele mai mici, dar la fel de frumoase. Îmi aduc aminte că cel mai mult mă emoționau și mă intimidau, în egală măsură, ochii sfinților din acele icoane. Erau mari și foarte, foarte triști. Și aveai senzația stranie că te urmăresc oriunde te-ai fi aflat în încăpere. Mi-aș fi dorit să-i văd zâmbind. Mirosea a lemn, a lână, a fitil arzând de candelă, a curat și a mulți ani de viață simplă. Mirosea a amintiri. 

Într-o noapte m-am trezit brusc. M-am ridicat în capul oaselor și mi-am dus degetele la vârful nasului. Nu am văzut absolut nimic. Și dacă-mi băgam degetele în ochi, și tot nu vedeam nimic. Am încremenit și a fost cât pe ce să încep să răcnesc din toate puterile: „Am orbit!!! Am surzit!!! Ajutor!!!” Chiar nu-i de glumă cu așa ceva când nu ai decât zece ani. Noroc că mi-am dat seama la timp și n-am sculat toată casa. Era întuneric beznă pentru că obloanele erau trase peste ferestre, astfel că nici un strop din lumina lunii nu reușea să intre în cameră iar liniștea … era asurzitoare. Până și greierii căzuseră într-o comă profundă. O astfel de liniște n-am mai întâlnit de-atunci, nicăieri. Parcă era liniștea de la capătul Universului. Sunetul „nimicului”, al absenței a tot și toate, a neantului și eternității. Mi-am dat două palme și după ce am constatat, cam brutal ce-i drept, că obrajii mei sunt la locul lor și că încă mai am cap, m-am întors cu fața la perete și am adormit din nou. 

Primul zgomot pe care-l auzeam era înainte de răsăritul soarelui, când vacile sătenilor coborau pe ulicioară spre poienile știute doar de ele. Dangătul talăngilor continua să se audă în aerul limpede mult timp după ce ele dispăreau din vedere. Se întorceau agale odată cu înserarea și peste tot satul plutea atunci aroma îmbietoare de lapte proaspăt și mămăliguță fierbinte.

Mă spălam dimineața la cișmeaua din curte, cu apă rece de munte, privind spre pădurea care se zărea pe deasupra copacilor din grădinile ce coborau în vale. Mâncam la masa din curte, pe băncuțe de lemn, sub o boltă de vie. Când ploua, stăteam în bucătăria de iarnă, unde un bec firav lumina cu greu și mirosea a foc de lemne, în timp ce ochii te usturau ca naiba de la fumul care nu prea găsea drumul spre horn.

Îmi plăcea să mă joc în vale, în albia micului pârâu care curgea pe la marginea satului. Un firicel de apă ce tropotea vesel peste pietrele lustruite și alunecoase. Un pic mai sus, în amonte, spre pădure, erau niște dale mari de ciment, ca niște trepte uriașe despicate la mijloc pentru a face loc „torentului” vijelios. Se pare că atunci când ploua sus, la munte, pașnicul pârâiaș se schimba la față, devenind ceva mai grăsun și mai obraznic. Pe acele dale preferam să-mi întind catrafusele, și anume mica mea fermă din animăluțe de plastic. Aveam garduri, cai, vaci, câteva oi, câini, pisoi și un măgar. Măgarul îmi era cel mai drag. Nu știu de ce, nu-mi mai aduc aminte. Știu doar că țineam la el foarte, foarte mult. Iar într-o zi l-am pierdut. L-am scăpat în pârâu și dus a fost. Vreo două zile l-am jelit. S-ar putea ca și acum să zacă prins între două pietre, undeva pe fundul pârâiașului. Dacă nu l-o fi găsit cineva.

Duminica, mergeam musai la slujba de dimineață de la bisericuța de deasupra satului. Ne puneam cele mai bune haine și urcam voinicește poteca pietruită. Biserica era mică și plină de lume. Cum eu aveam o sensibilitate aparte față de mirosul de tămâie (știu la ce vă zboară gândul acum), prindeam momentul potrivit, când toți erau numai ochi și urechi la cântările măiastre ale preotului, și o zbugheam afară. Trăgeam cu nesaț în plămâni aerul rece și porneam în explorarea împrejurimilor, formate în mare din cimitirul satului. Așa că îmi petreceam următoarea jumătate de oră citind numele de pe cruci și încercând să-mi imaginez cam ce fel de oameni fuseseră cei care populau acel așezământ. Veselă ocupație!

Sursa aici
Când plecam, Măicuța stătea în poartă și ne urmărea cu privirea. Avea lacrimi în ochi și nu pleca din prag până când mașina noastră nu dispărea în josul drumului. Avea să mai treacă un an întreg până să ne vadă din nou. Iar într-un an … câte nu se pot întâmpla. 

 Bunicul meu matern avea și el o soră, la Măldărești, lângă Horezu. În Vâlcea. Cam de cealaltă parte a munților. Și casa ei era din lemn și piatră, cu un cerdac mare și o pivniță uriașă. De fapt, tot parterul casei era format din pivniță, în timp ce casa propriu-zisă se întindea pe etaj. Era o casă tipic oltenească. În curte avea o mescioară scundă, cu trei picioare, cum doar la Muzeul Satului mai ai șansa să vezi. Nelipsite erau pisicile, dotate din belșug cu scămuțe cu lăbuțe. Adică … purici. Flămânzi și dornici nevoie mare de sânge proaspăt și tânăr. 

La sora bunicului am stat foarte puțin, când eram prea mică, Așa se explică frânturile de amintiri din acea vreme. Astăzi, casa aceea nici nu mai există. Ca multe altele, este arhivată într-un cotlon al minții mele, dar imaginea ei este tot mai vagă pe măsură ce timpul trece.

Îmi mai aduc aminte de o altă casă, din centrul comunei, o casă mare și înconjurată de o curte imensă. Aici îi plăcea bunicii mele să „tragă” atunci când venea în Măldărești. Cum v-am spus, bunica era o femeie foarte elegantă și pretențioasă când era vorba de confortul personal. Sub nici o formă nu ar fi împărțit patul cu o cohortă de „scămuțe”. Nu mai știu în ce relație de rudenie eram cu proprietarii acelei frumoase case, dar erau o familie veche și importantă în zonă. O întâmplare mai ciudată care mi-a rămas în minte este cu o vacă. Știu, o să spuneți că în loc să încerc să-mi aduc aminte de oameni, eu îmi aduc aminte de vaci. Dar ăsta este farmecul memoriei. Își aduce aminte ce are chef, când are chef și cum are chef. 

Vaca de care vă spuneam a avut nefericita inspirație să dea iama într-o parcelă cu lucernă. Iar o vacă îndopată cu lucernă se transformă într-o bombă cu ceas. Se umflă, și se umflă, și se umflă, până când, dacă nu e nimeni prin preajmă să ia măsuri, explodează! Ei, bine, văcuța asta era pe cale să dea naștere unei mici Hiroshime. Nu nucleare, ci olfactive. Noroc că veterinarul a venit la țanc și a „strecurat” un ac uriaș în burta vacii, provocând echivalentul unui atac cu bombe chimice. Vaca s-a dezumflat iar noi am leșinat. Nu de fericire, ci de la miasmele emanate.   
  
Când copii din București vin la țară, pentru ei totul este fascinant. Mai ales animalele. Într-o vacanță petrecută împreună cu verii mei mai mici, am stat la un unchi de-al nostru care avea două vaci și un vițeluș. Fiecare vacă avea propria cameră în grajd. Vărul meu mai mare, care pe vremea aceea cred că avea 6 sau 7 anișori, a stat și a observat cu mare atenție ce se întâmpla în grajdul animalelor și, la un moment dat, a strigat către tatăl lui: „Tati, tati, fiul vacii s-a dus la prietena mamei lui!” Hă? Ce ziseși? Fiul cui? La care prietenă? Mie și acum îmi este dificil să pronunț corect întreaga propoziție. Vă dați seama că el a spus-o dintr-o răsuflare. Iar a doua zi, fiul vacii stătea liniștit cu picioarele din față cocoțat pe mașina frumoasă și roșie a unchiului meu, în timp ce maică-sa și cu prietena ei își vedeau liniștite de rumegat. Halal educație!
 
Sursa aici
Aveam o sumedenie de rude prin satele din zonă. Bunica era doctor în materie de înrudiri, încuscriri și alte asemenea combinații de stare civilă. Dacă vroiai să știi cine cu cine este rudă și de a câta spiță, era suficient să o întrebi. Îți făcea, pe dată, tot arborele genealogic al împricinatului, de la căpitanul Maldăr încoace. Sau de la Ștefan cel Mare, după cum era cazul. O astfel de rudă mai îndepărtată era preot. Și de fiecare dată când mergeam spre Stroiești, sus în Măgura Slătioarei, ne opream la ei acasă, chiar la șosea, și mâncam cea mai bună miere, cu apă rece, din câte am mâncat vreodată. După spusele bunicii, mama și fratele ei își petrecuseră câteva vacanțe interesante prin aceste locuri și erau buni prieteni cu copii preotului și ai preotesei. Mai jos, în vale, se aflau și niște rugi plini de mărăcini în care, se pare, unul dintre copii gazdelor ajunsese cu contribuția mai mult sau mai puțin intenționată a mamei sau unchiului meu. Era o poveste pe care bunica nu obosea niciodată să o spună, ori de câte ori ajungeam acolo.

Se spune că oamenii trăiesc atâta timp cât cineva își mai aduce aminte de ei. Câteodată mă surprind încercând să-mi aduc aminte oameni, locuri, povești din copilărie sau adolescență și fiindu-mi din ce în ce mai greu să o fac. Și mă cuprinde teama. Chipurile se estompează, vocile se pierd, întâmplările se amestecă. Nu, nu am o vârstă matusalemică și nici nu sunt în prag de scleroză, Doamne ferește! Dar, viața asta agitată ne fură nu doar liniștea, răbdarea, puterea, ci și amintirile. 

Cine am fi noi fără amintirile noastre? Suntem o colecție de povești, suntem creați din tot ceea ce am trăit până acum și vom trăi de acum încolo. Da, e bine să trăiești în prezent dar nu e tocmai indicat să îți uiți trecutul. Pentru că fără amintiri este ca și cum te-ai uita pe tine însuți și te-ai șterge câte un pic în fiecare zi, până când nu mai rămâne nimic.

Toate aceste frânturi de amintiri pot părea neînsemnate, adevărat leac pentru insomnie. Luate separat sunt precum acele mici mărgelușe fără prea mare valoare, dar puse împreună alcătuiesc o magnifică operă de artă: pe tine însuți.

Octavian Paler a spus: „Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.” Dur, poate, dar adevărat. Fără ele am fi atât de săraci, de vulnerabili, de naivi. Acolo, în acele amintiri, găsim forța de a merge mai departe, de a trece peste dureri și pierderi, găsim sprijin și îndrumare sub forma unor vorbe spuse la un moment dat sau a unor gesturi făcute de oameni din trecutul nostru. E un tezaur de experiențe, un rezervor de energie și o sursă de multă, multă veselie, dacă știi cum să privești lucrurile. 

Așa că, petreceți vacanțe adorabile și țineți-le minte. 

Veți avea nevoie de aceste amintiri. 

Într-o bună zi.

Sursa aici

 Rămâne ca fiecare să aibă amintirile pe care le merită.”
Același Octavian Paler



Dacă ți-a plăcut articolul, aruncă un ochi și pe pagina de Facebook „Vânătorul de emoții” și dă-i un Like micuț. 


duminică, 11 august 2013

Vacanțe … aproape uitate (1)

"O vacanță înseamnă să nu ai ce face dar să faci toată ziua ceva."
Robert Orben

Ciudat cum vara ne îndeamnă la dulce trândăveală și totală relaxare intelectuală. De cum intrăm în sezonul vacanțelor, mintea pornește a zburda pe coclauri și sub nici o formă nu te mai poți înțelege cu ea. Nu mai are chef decât de șpriț, nani și bârfă savuroasă. Visează la șezlonguri, terase, cabane, soare, valuri, liniște și refuză cu cerbicie să mai audă de cifre, tabele, contracte și alte astfel de bazaconii serioase, scorțoase și lipsite de orice fel de farmec. 

Ne este gândul doar la vacanță. Facem planuri și croșetăm imagini ale unor extravagante și mirobolante zile de relaxare sau de aventură în locuri paradisiace, sălbatice sau pur și simplu izolate de orice fel de civilizație. Fiecăruia după preferințe. 

Cum vacanța mea mai are de așteptat, eu fiind un amator de concediu cam prin preajma Oktoberfest, gândurile au început să-mi zboare incontrolabil, de-a dreptul în vrie,  înapoi în timp, la vremurile când, copil fiind, îmi petreceam vacanțele pe la rubedenii, în diverse colțuri pitorești ale țării. Părinții mei nu reușeau mai niciodată să-și ia concediu vara, ca tot omu normal. Și asta pentru că aveau câțiva colegi care sechestraseră pe vecie lunile de vară, ei fiind abonați „per sempre” la concedii fabuloase în această perioadă. Nu i-ar fi clintit nici Apocalipsa din încăpățânarea lor de a-și petrece an de an concediul în perioada iunie-august. Astfel că, nimeni altcineva nu mai avea loc de domniile lor „respectabile” și absolut plecate spre nevoile aproapelui.

Prin urmare, subsemnata era „condamnată” iremediabil și fără drept de apel la petrecerea vacanțelor fie în tabără, dacă aveam noroc să fie vreo tabără mai de Doamne ajută (prin ONT, de preferat), fie în fața blocului, fie prin depozitele renumitei fabrici APACA, unde părinții mei au binevoit să-și mănânce tinerețile, maturitățile și tot restul până la pensie. Măcar nu mă puteam plânge că-mi lipsea diversitatea. În jurul blocului erau o mulțime de grădini din care te puteai servi oricând cu corcodușe sau caise necoapte, la colțul străzii era o cișmea tocmai bună pentru bătăi cu apă rece ca gheața la zece seara iar curtea școlii se întindea cât vedeai cu ochii (ochii noștri de copii, bineînțeles) și oferea cel mai bun spațiu pentru fotbal, cocoțat pe garduri sau șotron în picioarele goale. Ca să nu mai spun de turele cu bicicleta (și atacul frontal cu aceasta asupra gardurilor care aveau neinspirata ideea de a-mi sta în cale), de leapșa, fața-ascunselea, castel, rațele și vânătorii și toată gama de jocuri pe care copii obișnuiau să le joace înainte de 1989, când nu prea aveai ce face în casă și îți petreceai mare parte din timp cu prietenii, pe stradă. Mult mai bine, credeți-mă!

Când amicii mei plecau cu părinții la mare, la munte sau la țară, la bunici, și nu mai aveam cu cine să îmi julesc genunchii și să deteriorez asfaltul primăriei, îmi pierdeam timpul prin cotloanele fabricii APACA. Mă țineam după tata precum un cățeluș, mândră nevoie mare că lumea îi spunea „șefu”. Eram fata lui „șefu” și nu-mi mai încăpeam în piele de fudulă ce eram. Tata împărățea peste depozitele de materii prime ale fabricii, adică, mai pe românește, nasturi, panglici, catarame, fermoare, ațe, stofe, mătăsuri și o mulțime de alte pânzeturi de variate culori, texturi și dimensiuni. 

Cel mai mult îmi plăcea să-mi petrec timpul la magazia de nasturi, unde altundeva decât în subsol, că nu se putea să am și eu preferințe de copil normal și să stau afară la aer și soare. Nu mă mai săturam de mulțimea de culori și forme ale acestor mici accesorii atât de banale la prima vedere dar care pentru mine erau orice își putea imagina mintea mea aiurită. Eram precum spiridușii irlandezi cocoțați pe grămada de aur. De fiecare dată plecam de acolo cu buzunarele pline de nasturi, niciodată doi de același soi. Mama mereu îmi spunea: „Ia și tu măcar șase de-un fel, ca să-i pot folosi și eu la ceva.” Dar ți-ai găsit! Parcă te poți înțelege cu un năpârstoc de 9-10 ani care se gândește doar la cum să-și petreacă timpul mai original în lumea adulților plicticoși.
Sursa aici
Perioada mea preferată din zi era prânzul. Atunci mergeam cu tata la cantină. Adoram mâncarea de la cantină. Era delicioasă, ca orice mâncare gătită la cazan. Iar servirea era în formula „împinge tava” și puteai să-ți pui tot ce-ți dorea suflețelul pe farfurie și pe lângă farfurie. Alegeam fie ciorbă de cartofi și mâncare de fasole, fie ciorbă de fasole și mâncare de varză, sau alte combinații de acest gen. O mâncam pe nerăsuflate, atât era de bună. 

Apoi, continuam preumblările prin fabrică, bântuind ca Vodă prin lobodă prin secțiile de producție (unde mereu mă rugam de tata să mă agațe de un umeraș, să mă plimb și eu cu monoraiul, precum costumele), pe la boiangeria urât mirositoare (trăiam periculos, ce mai!) și până în fundul curții la magaziile de piese de schimb (absolut neinteresante). Periplul se încheia în biroul lui „șefu”, cu o binemeritată curățenie în sertare. Adică „fata lui șefu”, în persoana subsemnatei, golea tot conținutul sertarelor pe birou, clădind un munte de pixuri, creioane, ștampile, formulare, agrafe, ace, gume de șters, precum și alte obiecte misterioase ale căror întrebuințări n-aș ști să le identific nici în ziua de azi (când cică sunt un adult responsabil!). Provocam însemnate pagube inventarului fabricii, consumând în mod total iresponsabil tușul și ștampilele și împestrițând documente necompletate și coli albe cu toate parafele aflate la îndemână. Cam așa mă distram eu în vacanță la APACA. Dar, credeți-mă, au fost unele din cele mai frumoase zile de vacanță, pe care nu le-aș schimba pentru nimic în lume.

De fapt, pornisem la drum cu altceva în minte și fără să bag de seama am accesat amintirile dintr-o altă arhivă. Ce dovadă mai bună că mintea a intrat în stand by decât faptul că o iei cu ideile prin miriște. Dar … să continuăm.

Cum nu puteam să plec cu părinții mei în vacanță, cădea în sarcina bunicilor să-mi asigure ceva voiaje distractive și instructive. Orice, numai să nu rămân prea mult timp de capul meu, cu cheia de gât, că mă cam dădea imaginația afară din casă. Bunica avea mai multe surori, distribuite prin diverse zone ale acestei țărișoare. Una dintre surori locuia la Brăila iar bunica obișnuia în fiecare vară să-i facă o vizită pentru a beneficia de proprietățile curative ale nămolului de la Lacul Sărat. Așa că, mă încărca și pe mine în tren, laolaltă cu un vraf de bagaje și, mai cu hâr, mai cu mâr, ne transbordam de pe străzile fierbinți ale Bucureștiului pe străzile și mai toride ale Brăilei. 

Aveam 5-6 ani pe vremea aceea iar strada pe care locuia sora bunicii nu era pavată nici măcar cu piatră cubică. Era acoperită în schimb cu un strat generos de praf moale, pufos și fin, mai ceva ca pudra de talc folosită pentru bebeluși. Îmi plăcea la nebunie să mă joc, cât era ziua de lungă, în praful acela mătăsos și mângâietor, în picioarele goale bineînțeles, spre disperarea bunicii care nu înțelegea și pace ce Doamne iartă-mă găseam eu atât de fascinant în mizeria din mijlocul drumului. Când ploua … era adrenalină curată! Aveam un companion foarte, foarte drăgălaș în persoana micului cățel al mătușii mele, un ciufulit zăpăcit și absolut delicios pe nume Gioni. A fost cel mai bun prieten al meu în acea vacanță și deși au trecut mai mult de 30 de ani de atunci, îmi aduc aminte cu mare drag de lătratul lui sonor și de alergătura neîntreruptă în curte, pe stradă, în curte, pe stradă, și tot așa până când întunericul îl făcea aproape invizibil, din cauza blăniței lui negre, cu mici urme de alb. Ne mozoleam amândoi în praf și noroi, luându-ne la întrecere care ajunge mai de nerecunoscut. Eu câștigam întotdeauna. Plus vreo două de la bunica. Vorbe de apreciere, ce altceva? Spuse, de regulă, printre dinții încleștați de enervare.

În fiecare zi aveam program de bălăceală în Lacul Sărat. Eu, mai ales. De cum ajungeam pe „plajă”, bunica și sora ei se acopereau din cap până în picioare cu nămolul acela negru și puturos. Cică era bun pentru reumatism. Din partea mea era bun doar pentru speriat copii slabi de înger, pentru că imaginea tuturor acelor arătări întunecate care stăteau nemișcate și așteptau să crape nămolul pe ele, prăjindu-se cu stoicism la soare, îmi inspira mai degrabă o scenă dintr-un film cu zombi decât o inofensivă zi de vară pe malul unui lac. Și nu puteam să pricep în ruptul capului de ce bunica insista să mă picteze și pe mine cu substanța aia cleioasă și respingătoare. Că doar nu aveam reumatism la 5 ani! Așa că o tuleam cât mă țineau picioarele, scăpând la mustață de intențiile binevoitoare dar nesolicitate ale bunicii mele, care, din fericire, nu reușea să facă față sprintului meu viguros și abandona cursa după primii zece metri.

Astfel că îmi petreceam cea mai mare parte a timpului în apă. Normal! Nici măcar nu era nevoie să știi să înoți. Apa era atât de sărată că te ținea singură la suprafață. Când ieșeam pe mal, mă simțeam precum o gogonea pusă la murat. Pielea se strângea de la stratul gros de sare și o zbugheam în viteză la dușuri ca să scap cât mai repede de senzația aceea înfiorătoare de șmirghel. După care, ce credeți? Înapoi în apă, bineînțeles. La murat înainteeeeeeeeeee, marș!
 
Sursa aici
Fundul lacului era plin de gropi de diverse lățimi și adâncimi, după cum fusese excavat nămolul atoate vindecător. Gropile erau adânci, cel puțin pentru un copil de 5-6 ani și, deși apa sărată te ținea la suprafață, tot aveai o senzație neplăcută știind că sub tine se cască un hău neprietenos care abia așteaptă să te înhațe. Așa că, încercam să găsesc locuri unde apa să-mi ajungă cel mult până la umeri. Într-o zi, nu mi-am mai putut stăvili entuziasmul și am strigat spre bunica, din toți rărunchii: „Mamaieeeeeee! Ia uite ce apă scurtă e aici!” Biata bunica a făcu fețe, fețe. Sau măcar a încercat sub masca de nămol pietrificat. Mi-a făcut un semn autoritar să ies din apă și când am ajuns lângă ea mi-a șoptit printre dinți: „Taci din gură, că te aude lumea și ne facem de râs!” De ce? Sora bunicii se distra copios. Era o femeie amuzantă și tare plăcută, care, fie vorba între noi, făcea niște scovergi absolut savuroase. Văzându-mi mutra nedumerită, mi-a explicat cu răbdare că nu se spune „apă scurtă” ci „apă mică”. Văleu! Na drace, că făcusem capitala de râs! Am dat din cap, lămuritor, și m-am întors la apa care pentru mine tot „scurtă” se chema, pentru că, după sistemul meu propriu de măsură, îmi ajungea doar până la mijloc. 
  
Bunica mea a fost o femeie extraordinară. Eu îi spuneam „zmeoaica” pentru că era un om puternic, hotărât, care ducea la capăt tot ce-și punea în minte. Dacă o dădeai afară pe ușă, îți intra pe fereastră și nu se lăsa până nu obținea ce dorea. Ca să nu mai spun că era de o eleganță desăvârșită. A avut o viață interesantă, despre care poate o să scriu într-o bună zi. Dar nu acum.

Tot Brăila mi-a oferit în dar o perioadă de trei ani de totală imunitate față de turbare. Da, ați auzit bine! Turbare. Într-o altă vacanță, de data aceasta pe la haotica vârstă de 17 ani, mi-am vizitat din nou rudele de la Brăila. Am profitat de ocazie pentru a revedea portul și a face o plimbare pe dig. Sau, mă rog, așa îi spuneam eu drumului care mergea paralel cu Dunărea.  De obicei, purtam blugi și adidași. Dar de data asta am vrut să mă dau mare cu rochiile și sandalele pe care le adusesem cu mine și să fac paradă de „eleganță și sofisticăraie”, taman pe digul din portul Brăila. 

Ajungând într-o zonă unde digul era întrerupt de o spărtură, am vrut să sar dincolo, ca să-mi continui drumul. În acel moment, am observat un câine (o cățelușă, cum aveam să aflu mai târziu) care mă privea suspicios din gaura buclucașă. Și până să mă dezmeticesc, colții ei aproape că s-au înfipt în piciorul meu drept. „Aproape”, pentru că m-am speriat atât de tare că am tras piciorul și am rupt-o la fugă. Nu știu care dintre noi a rămas mai șocată după această întâlnire. Eu, care priveam mută de admirație pictura abstractă ce-mi împodobea laba piciorului sau cățelușa care crezuse că am de gând să o deposedez de progeniturile abia aduse pe lume, ascunse cu grijă în crăpătura din dig. Și pe care chioara de mine normal că nu le văzuse. 
 
Sursa aici
Vacanța mea s-a terminat într-un mod de-a dreptul intempestiv. Deși mușcătura nu era, în fapt, decât o zgârietură, începuseră să mă bântuie coșmarurile și mă vedeam deja alergând turbată cu hingherii după mine. Așa că, ne-am întors la București și am aterizat valvârtej la secția de mușcați a Spitalului Colentina, unde am servit 12 injecții în burtă și alte 12 în mână. Nu toate odată, Doamne ferește! Încântător de dureroase și fascinant de deprimante. Dar, mă consolam cu ideea că măcar devenisem imună la turbare vreme de trei ani. 

Prin urmare …

"Nici o vacanță nu rămâne nepedepsită."
Karl Hakkarainen

Amintiri. Banale poate dar atât de prețioase. Nu prin ceea ce s-a întâmplat ci prin oamenii care le sunt protagoniști. Oameni dragi care ne ajută astfel să nu-i uităm și, mai ales, să nu ne uităm pe noi înșine.

Alte amintiri din vacanțele aproape uitate … în numărul următor. 


Dacă ți-a plăcut articolul, aruncă un ochi și pe pagina de Facebook „Vânătorul de emoții” și dă-i un Like micuț.