vineri, 24 octombrie 2014

Chemarea: începutul călătoriei

Articol scris pentru Coaching Support Group Bucureşti.
 
„Adevărata “măsură” a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin “lipsa de măsură”, dorind “fără măsură”, îndrăznind “fără măsură”, iubind “fără măsură”.”
Octavian Paler

La întâlnirea noastră de miercuri, la mijloc de octombrie arămiu, Raluca Mohanu ne-a povestit, cu pasiune şi rafinament, despre călătoria eroului, călătoria fiecăruia dintre noi. Călătoria spre împlinire, spre fericire, spre desluşirea a cine suntem noi cu adevărat şi care este menirea noastră în această lume. Pentru că fiecare dintre noi a venit aici şi acum cu un scop. Suntem un melanj unic de gene, caracteristici, abilităţi, talente, destinat să joace un rol aparte şi special, chiar dacă, în aparenţă, e doar un simplu rol de figurant.
 
Se spune că nu destinaţia contează, ci călătoria. Dar oare poţi pleca într-o călătorie dacă nu ştii destinaţia? Îţi iei bocceluţa la spinare şi pleci încotro vezi cu ochii? Aşa, pur şi simplu? Pentru unii merge, dar pentru majoritatea nu. Pentru că nu avem curajul şi spiritul de aventură care să ne împingă spre zări străine şi neprevăzut. Avem nevoie de acea plasă de siguranţă care să ne ofere o zonă călduţă de confort. Ne este teamă. O, Doamne, şi cât de teamă ne este! Să nu fim răniţi, să nu ne pierdem preţioasele posesiuni, să nu fim marginalizaţi, să nu mai fim iubiţi, să fim părăsiţi, şi multe altele. De fapt, ne este teamă să trăim. E trist, dar priviţi-i pe cei din jurul vostru. Câţi dintre ei sunt fericiţi? Câţi dintre ei fac ceea ce le place? Câţi dintre ei abia aşteaptă să se trezească dimineaţa ca să schimbe lumea cu acel ceva special la care ei se pricep atât de bine. Acel ceva pe care toţi simţim că îl avem dar nu reuşim să-l scoatem la suprafaţă, oricât am încerca.

Citeşte continuarea aici


intrebare

Sursa aici.


vineri, 28 februarie 2014

Taci și ascultă

Articol scris pentru Coaching Support Group Bucureşti.

„A vorbi înseamnă a semăna, a asculta înseamnă a culege.”
Confucius

„A auzi” nu este nici pe departe sinonim cu „a asculta”, deşi dicţionarul susţine contrariul. Ba mai mult, în DEX „a auzi” este sinonim şi cu „a înţelege”. Majoritatea dintre noi aud, dar câţi dintre noi ascultă? Iar dintre cei care ascultă, câţi vor cu adevărat să înţeleagă? Nu doar că nu avem răbdare să ascultăm, dar ne susţinem cu îndârjire, orbi şi surzi, punctul nostru de vedere. Refuzăm din start să încercăm a înţelege argumentele celuilalt. Ne punem palmele virtuale peste urechi şi fredonăm obsedant: „Eu am dreptate, eu am dreptate, eu am dreptate”. 

Printr-o surprinzătoare asociere de idei, mi-a venit in minte o scenă din cartea preferată a copilăriei mele, „Cireşarii”. În cel de-al doilea volum, „Castelul fetei în alb”, doi dintre cireşari, Maria şi Tic (care nu întâmplător sunt fraţi)  ajung să se certe la cuţite din cauza unei mici lacune de comunicare. „Lacuna” poartă numele de Ţombi şi este năstruşnicul căţel al lui Tic. 

Citeste continuarea aici.

Sursa aici

duminică, 2 februarie 2014

A fost odata … si va fi mereu


Articol scris pentru Coaching Support Group Bucureşti. 
 

“Suntem cu totii putin ciudati. Si viata este putin ciudata. Iar in momentul in care intalnim pe cineva a carui ciudatenie este compatibila cu a noastra, ne alaturam lui si intram intr-o stare de ciudatenie comuna pe care o numim iubire – adevarata iubire.“
Robert Fulghum

Au fost odata ca niciodata doi tineri. Ea era inaltuta, cu parul negru si cu cei mai senini ochi albastri din lume. El avea parul castaniu, carliontat, ochii caprui si un zambet molipsitor. Ea avea 18 ani si era functionar comercial. El avea 23 si era ofiter, locotenent. Sa spunem ca pe ea o chema Lili si pe el Nic.

El era inamorat pana peste cap de prietena ei, Magda. Doar ca, din nefericire, Magda nu avea aceleasi sentimente pentru el. Intr-una din zile, Magda a decis ca era timpul sa se desparta de Nic. Tanarul urma sa vina si sa o ia de la birou, la sfarsitul programului. Cum cele doua fete lucrau impreuna, Magda a rugat-o pe Lili sa iasa si sa-i spuna lui Nic ca nu se mai poate intalni cu el. Sa inventeze ea un motiv. Era iarna si era foarte frig. Lili a iesit din birou imbracata doar cu o jacheta subtirica. S-a apropiat de elegantul locotenent si i-a spus ca prietena lui nu mai poate veni la intalnire. Atat. Nu-i venea nimic altceva in minte. Nic a privit-o si, fara nici cel mai mic semn ca ar fi fost afectat in vreun fel de refuzul Magdei, i-a oferit grijuliu adapost in mantaua lui, sa se incalzeasca. Asa a inceput povestea lor.

Citeste continuarea aici

Sursa aici




sâmbătă, 4 ianuarie 2014

Vă rog din suflet … zâmbiți!



„Învăţaţi să lăsaţi pe chipul vostru să înflorească un zâmbet, este darul pe care-l oferiţi aproapelui, este darul pe care-l oferiţi întregului Univers!”

Octavian Paler

Luni … Ajunul Ajunului. 

O dimineață destul de mohorâtă, cam cum sunt toate în București de când a venit iarna. Cer plumburiu, frig, ceață, umezeală. Mă uit spre cer și strig … în gând … „Vreau să ningă! Dați-i drumul la zăpadă! Hei, vine Crăciunul!” De parcă m-ar auzi cineva! Și ca dovadă că nu e nimeni la dispeceratul firmei de distribuire a fulgilor de zăpadă, răcnetele mele telepatice se aleg doar cu o pală de vânt peste nas. 

Merg spre serviciu, cu gândurile deja la Crăciun, la vacanță, la odihnă. În loc să o iau pe drumul obișnuit, adică doar cu metroul, am luat mașina până la Universitate și acolo am coborât la metrou. Te cam saturi la un moment dat să tot mergi pe sub pământ și mai simți nevoia să vezi un pom, un om, un ambuteiaj. Cum pentru mulți era deja vacanță, m-am gândit că nu va mai fi aglomerat pe șosea. Și am avut dreptate. 

Când am ajuns pe peron, la Universitate, tocmai venise trenul pe linia spre Unirea. Eu trebuia să ajung la Piața Victoriei, așa că nu i-am dat prea multă atenție. Doar că … atunci când a plecat … a luat-o fix în sens invers. Adică … spre Piața Victoriei. Știți vorba aceea din copilărie: „Ce te uiți ca vițelul la poarta noua”? Exact așa mă uitam eu. Ochii mari, gura căscată și o expresie de „maximă inteligență” și „totală înțelegere” a situației de fapt.  Lângă mine, un domn părea la fel de nedumerit. Măcar el nu rămăsese cu gura căscată. O femeie care făcea curățenie pe peron, văzând cât eram de pierduți în încercarea de a pricepe noua logică a transportului subteran, ne-a spus că ar fi o defecțiune pe undeva și că din cauza asta tot traficul este dat peste cap.
- Bine, dar de ce nu anunță, ca să știm și noi ce să facem? am întrebat eu, mai mult retoric, pentru că biata femeie nu avea de unde să știe. Ea încerca să ne ajute cum putea.
- Se pare că se circulă pe o singură linie, ne-a spus ea, zâmbind ușor stânjenită, de parcă ar fi avut vreo vină în toată tărășenia.
- Deci, asta înseamnă că tocmai am pierdut metroul, a oftat domnul de lângă mine, uitându-se lung spre tunelul gol și linia pustie.
De parcă mai era nevoie să sublinieze ceva atât de al naibii de evident.

Tocmai când eram pe punctul de a ne plânge de milă, cei de la metrou au anunțat că „din cauza unor defecțiuni tehnice, traficul se desfășoară cu dificultate”. Ca să citez cât mai exact. Și că „își cer scuze pentru disconfortul creat”. OK.

Cine naiba m-a pus ca tocmai azi să-mi schimb obiceiurile rutiero-metrorexice? Pe măsură ce timpul trecea și nici un alt metrou nu se mai îndrepta spre Piața Victoriei, nici măcar pe unica linie disponibilă, am început să fierb în suc propriu. Nu știu la voi cum este, dar eu aveam o condică de prins și nu-mi trecea nici prin ruptul capului să întârzii taman la spartul târgului. Adică al anului. 

Trenurile trecea într-o veselie spre Unirea. Deja când ajunsesem cu număratul la cel de-al treilea, eram o bombă cu ceas. Au trecut cam 20 de minute. În sfârșit, trenurile și-au reluat liniile firești. Dar cine se putea urca în cele care veneau de la Unirea? Erau atât de aglomerate, că cei dinăuntru arătau ca în desenele animate. Turtiți de geamuri, un amestec colorat de mâini, obraji, poșete, fesuri și nasuri roșii. Unde, Doamne iartă-mă, încăpuse atâta amar de lume pe peronul de la Unirea? Și de ce nu erau toți plecați în vacanță? „Din același motiv pentru care nu ești nici tu plecată în vacanță, deșteapto!” mi-am răspuns singură la întrebarea prostească. Hotărât lucru, ziua promitea să fie absolut dezagreabilă. 

Am reușit să mă strecor în al treilea tren. Era „un pic”  mai puțin aglomerat ca primele două. La Piața Romană au coborât cam un sfert din călători, nu suficient de mulți ca să-mi deschidă calea spre ușă. Cum se apropia Piața Victoriei și trebuia să-mi croiesc cumva drumul spre ieșire, l-am întrebat pe domnul din fața mea dacă coboară la prima. S-a întors, mi-a răspuns „Da” și mi-a zâmbit. Un zâmbet cald și real. În clipa aceea toată agitația, toți nervii, toate gândurile furioase au dispărut. Acel om, pe care nu l-am văzut niciodată și pe care s-ar putea să nu-l mai întâlnesc niciodată, mi-a salvat ziua. Cu un simplu zâmbet, a făcut o minune. Mi-a zâmbit exact când aveam cel mai mult nevoie de un zâmbet. Mi-a dăruit acel strop de bucurie care are puterea de a schimba frustrarea în compasiune și supărarea în calm și înțelegere. Nu doar că am ajuns la serviciu la timp ca să semnez celebra condică, dar m-am simțit de milioane toată ziua, nimeni și nimic nu a reușit să-mi zburlească buna-dispoziție.
  
Cât de puțin îți trebuie ca să fi fericit! Un zâmbet!  Doar atât. Un simplu zâmbet.

Nu vi se par mai frumoși oamenii care zâmbesc? 
 
Sursa aici
Nu vă încălzește sufletul un zâmbet apărut din senin pe chipul celui din fața voastră? Chiar dacă nu vă este adresat? Nu vă vine și vouă să zâmbiți fără motiv? Doar pentru că cel de lângă voi zâmbește? 

Zâmbetul este molipsitor, să știți. Un zâmbet poate salva o viață. Cât te costă ca să zâmbești? Nimic, absolut nimic. Cât de mult câștigi când zâmbești? Enorm.

Ce ar fi să începem noul an cu un zâmbet? Dăruit cuiva care are  nevoie de el. Nu vă faceți griji, o să știți cine și când are nevoie de zâmbetul vostru. Pur și simplu, o să simțiți. Are inima grijă.

Și în fiecare zi să oferim din suflet un zâmbet celor din jurul nostru. Cel puțin un om va fi un pic mai fericit în acea zi. Și, cine știe … poate Gabriel Garcia Marquez chiar are dreptate când spune: 

Nu înceta niciodată să zâmbeşti, nici chiar atunci când eşti trist, pentru că nu se ştie cine se poate îndrăgosti de zâmbetul tău.”